Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013
Program Finanțat de Uniunea Europeană și Guvernul României prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală

Prabojenia

În această zi, fetele şi femeile adunau flori de pe câmp din care faceau cununi. Apoi se alegea câte o pereche de copii, băiat şi fată, numiţi miri, cărora li se puneau pe cap numai două din aceste cununi.

Inatu – Povestea lui Inat

Sărbătoarea Ignatului, care este menţionată în calendarul ortodox, la data de 20 decembrie, deci cu cinci zile înainte de Crăciun, sub denumirea de Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, fără să fie semnalată prin cruce „cu roşu” sau „cu negru”, are în Ţinutul Pădurenilor o semnificaţie deosebită. în zonă, numele Ignat este pronunţat cu omisiunea lui „g“: Inat. Sărbătoarea este ţinută mai ales de pădurence: „Nu-i bine să torci, să ţeşi, să coşi”, interdicţii respectate pretutindeni de românce.

Referitor la tăierea porcilor, care avea loc în această zi în cele mai multe zone ale ţării, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Basarabia, la pădureni nu se punea accentul pe acest ritual, cel puţin în a doua jumătate a sec. al XX-lea. În satele pădureneşti, în vremurile din bătrâni, porcii erau tăiaţi în gospodărie până la Vinerea Mare, 14 noiembrie, deci înaintea începerii Postului de Crăciun. În post nu se mai umbla cu carne sau cu orice alimente de frupt (de dulce). În prima zi de post, fie a Crăciunului, fie a Paştilor, gospodinele spălau clanţele uşilor şi vesela (câtă era) cu leşie, deci nici vorbă să mai umble cu carne, untură, cârnaţi de porc sau de orice animal, în timp cât ţinea postul. Călătorii străini care au poposit în ţările Române în cursul Evului Mediu au fost surprinşi de rigoarea cu care românii respectau postul.

În Ţinutul Pădurenilor, cu precădere în partea sudică a acestuia, s-a păstrat până spre sfârşitul sec. al XX-lea obiceiul povestirii şi ascultării Poveştii lui Inat: „Toţi trebuie să asculte această poveste în fiecare an, cine nu o ascultă, nu o aude, poate să dea de rele, să aibă necazuri în timpul anului. E drept că în această poveste apar la un moment dat nouă purcei, chiar în curtea lui Inat, om sărac şi cu mulţi copii.

În fiecare sat pădurenesc erau, şi mai sunt încă, povestitori talentaţi, recunoscuţi de comunitate pentru talentul lor de a nara, a căror casă devenea neîncăpatoare în seara Ajunului zilei de Inat, când vecini mai apropiaţi sau mai depărtaţi, rude, prieteni, mai ales tineri, veneau să asculte această poveste. Unii aveau prilejul s-o asculte la moară sau lângă cazanul cu ţuică, dacă acesta se întâmpla să funcţioneze în acea perioadă.

Toată Povestea lui Inat este o pledoarie pentru sinceritate, bunătate, cumpătare, modestie, omenie, dar şi ocară împotriva lăcomiei, avariţiei, vicleniei … Ca în majoritatea poveştilor şi aici apare lupta între bine (Dumnezeu) şi rău (Satana), în final binele ieşind învingător, ceea ce imprimă optimism vieţii. Povestea este plină de simboluri creştine: grâul, pâinea, focul, apa, întâlnite şi în alte legende, de aceea nu le vom comenta aici. în desfăşurarea acţiunii apar personaje biblice, înfăţişarea şi comportarea lor este identică cu cea a omului din sat, ale cărui însuşiri de caracter le exprimă: înţelepciunea, răbdarea, generozitatea, modestia etc. Chiar şi îmbrăcămintea acestor personaje este cea pădurenească: Dumnezeu poartă şubă, pe care a şi dat foc snopului de grâu.

Povestea lui Inat a fost pentru generaţii de-a rândul de pădureni o lecţie de morală creştină în primul rând, care, auzită anual, a contribuit la umanizarea şi întărirea credinţei creştine a acestor oameni, la menţinerea echilibrului comunităţii săteşti.

În zilele ce urmau Ignatului, în toate satele pădureneşti, uliţele şi cărările care duceau spre casele oamenilor săraci, bătrâni, văduve, familii cu copii mulţi, erau mult mai animate ca în restul anului datorită gospodinelor care duceau acestor oameni nevoiaşi ceva „dr pomană“, diferite bucate: colaci, pecine (carne), cârnaţi, slănină, aite (piftie) etc. să se bucure şi ei de sărbătoarea Crăciunului. Mai clar se vedea acest ajutor în satele din partea nordică a ţinutului la Punera pizarilor, obicei care se practica în după-masa Ajunului dc Crăciun. Toate gospodinele din sat se prezentau într-un anumit loc (între uliţi) cu desagii plini cu colaci, mere, nuci şi altele ce aveau, pentru a le împărţi copiilor şi săracilor care se adunau în acelaşi loc ştiut de toţi. Dacă n-ar fi Inat (sărbătoarea), nu s-ar spune povestea, iar dacă nu s-ar spune, oamenii poate nu s-ar înduioşa prea mult ca să-i ajute pe cei mai săraci dintre ei, iar pentru aceştia din urmă n-ar fi Crăciunul.