Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013
Program Finanțat de Uniunea Europeană și Guvernul României prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală

Săntoaderu’

Săntoaderu’ nu este, pentru pădureni, un sfânt în înţelesul bisericesc, ci o fiinţă mitologică. Pe lângă unele credinţe şi practici întâlnite şi în zonele vecine, legate de această sărbătoare, cum ar fi coptul colacilor, adunatul bolbotelor (ierburilor), spălatul părului, însoţirea fetelor şi înfărtăţirea băieţilor, interdicţia de a face şezători în săptămâna respectivă, ceea ce particularizează obiceiul în Ţinutul Pădurenilor este numărul marc de tineri (peste 100 de feciori şi fete proveniţi din câte patru, cinci sate) care se adunau, în noaptea de joi din săptămâna Sântoaderului, prima din Postul Paştilor, într-o anumită poiană unde făceau un foc mare şi dansau în jurul lui până la ivirea zorilor. În concepţia arhaică, focul este element purificator şi apotropaic în acelaşi timp. Strigătura frecventă în timpul dansului era: „Să jucăm de dimineaţă, să fie coasta făloasă!” Când dădeau zorile se întrerupea dansul şi tinerii, grupuri, grupuri, porneau pe coastă în anumite locuri ştiute: fetele să caute bolbote (iarba vântului, iarba spurcului, brei, iederă etc), iar feciorii să adune bâte, tulpini de lemn de corn din care se confecţionau ulterior răstăie pentru jug, codorii de bici, furci, răschitoare şi altele.

Când fetele scoteau prima buruiană din pământ, în locul rădăcinci acesteia puneau câte o bucată de colac, de pupeză, zicând: „Eu ţi-am dat colac, tu să-mi fii dc leac!” Aceste ierburi aveau proprietăţi magico-terapeutice. După ce se strângeau ierburile dorite, tinerii se întâlneau din nou în poiana de unde porniseră, acolo încingeau un dans, două, după care plecau spre casele lor, urmând ca iedera să o pună la fiert pentru a se spăla fetele cu această fiertură pe cap, iar celelalte ierburi erau puse la grindă sau în pod, la uscat, fiind folosite în cursul anului pentru afumarea vitelor sau oamenilor, dacă se îmbolnăveau.

În satele din partea centrală a ţinutului, Poieniţa Voinii, Bunila, Alun, însoţirea fetelor se făcea în ogradă, sub un pom roditor. În sâmbăta Sântoaderului fiecare fată îşi aducea de acasă o pupeză (colac) şi o punea în acel pom, apoi se strângeau în cerc pe lângă el, îşi legau cozile (chicile) de la una la alta şi, aşa, legate, se roteau de trei ori în jurul mărului zicând tot de trei ori:

Soaţă cu mine,
Soaţă cu tine,
Soaţă cu Dumnezeu!

După aceea, scuturau mărul până când cădeau toţi colacii, îşi desfăceau cozile, adunau pupezele, recunoscându-le după împletitură, mărime şi culoare, apoi rupeau din ele câte o bucată şi o ofereau celei cu care dorea să se însoţească, rămânând prietene tot anul, în unele sate chiar toată viaţa, ajutându-se şi înţelegându-se între ele mai bine ca două surori.

La băieţi, înfărtăţirea se rezuma la schimbul brăduleţilor (colacilor). Cei care făceau aceşti schimb, rămâneau prieteni, zicându-şi fârtaţi.

Sărbătoarea Sântoaderului este acea perioadă din an în care personajele fantastice ale imaginarului rural pătrund în viaţa cotidiană. Tot în aceste zile de Săntoader cântau şi Hale sfinte Doamne (ielele). Exista credinţa că ele bântuiau iarna şi primăvara, chiar şi în Postul Paştilor, cântând din cimpoi şi jucând.

Caii lui Săntoader sunt acele fiinţe mitice ale satului tradiţional, reminiscenţe mitologice, jumătate om, de la brâu în sus, jumătate cal, de la brâu în jos, travestite în feciori, participante la şezătoarea fetelor, pedepsindu-le prin dans până la epuizare şi moarte atunci când se încumetau să încalce interdicţia de a coase, a toarce sau a ţese în ziua de marţi a săptămânii de Săntoader (prima săptămână din Postul Mare al Paştilor). Caii lui Săntoader bântuiau uliţele satelor pădureneşti numai pe întuneric. Dacă-i auzeai tropotind pe uliţă or chiar prin tărnaţ (prispă) trebuia să întorci oglinda către perete, vasele cu gura în jos, chiar şi blidele cu fasole bătută.