Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013
Program Finanțat de Uniunea Europeană și Guvernul României prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală

Sănvăsâiu’ – Anul Nou

Pentru Anul Nou, când se ţine sărbătoarea creştină a Sfanţului Vasile (iSănvăsâiu în pronunţie locală), menţionăm obiceiul cunoscut sub numele de sânvăsâierea fetelor care era o practică divinatoric de aflare a viitorului, în primul rând a sortitului (a soţului) care se desfăşura în seara Ajunului de Anul Nou. Tot în această seară se practica şi sânvăsâierea animalelor din gospodărie, practică augurală şi de stimulare a fecundităţii. Fetele prăjeau grăunţe de cereale pe plita sobei şi le dădeau apoi animalelor din gospodărie să le mănânce în prima zi a anului, în credinţa că puterea germinativă a seminţelor influenţează pozitiv, prin intermedierea fetelor, fecundaţia animalelor.

Un obicei cunoscut, la prima vedere, cu rosturi importante pentru comunitate, mai ales pentru tineri, era schimbatul porţilor. Datorită faptului că satele pădureneşti erau micuţe, lumea ştia care fecior simpatizează o anumită fată şi invers. Se mai ştia că unii tineri manifestau timiditate ori reţinere unul faţă de altul. Atunci, câţiva adulţi, căsătoriţi, eventual şi necăsătoriţi, dar iniţiaţi în ceea ce urma să se întâmple, se duceau în noaptea Ajunului de Anul Nou, scoteau din balamale poarta de la gospodăria feciorului mai timid şi o duceau până în ocolul gospodăriei fetei vizate. Dimineaţa, feciorul era nevoit să-şi caute poarta casei părinteşti. Familia băiatului bănuia unde ar putea fi poarta. Chiar dacă aceasta era căutată şi la alte gospodării, până la urmă o găseau unde „trebuia”, de fapt acolo unde era de aşteptat. Vrând, nevrând, feciorul trebuia să intre în vorbă cu familia fetei, să intre chiar în casă unde era şi fata. Familia fetei nu se îngrijora în mod deosebit de apariţia unei porţi străine în propria curte, pentru că „păgubaşul” tot ar fi fost nevoit să vină după ea. Această primă vizită, sub simbolul umorului şi al căutării porţii pierdute, putea fi de bun augur, rămânând în memoria colectivă drept o situaţie hazlie în plină iarnă. în acelaşi timp, toată această întâmplare provocată constituia un bun prilej pentru „spargerea gheţii”, un început al relaţiilor ce urmau să se înfiripeze între cei doi tineri. Mai amuzant, chiar dureros, era atunci când se lua poarta de la un bărbat căsătorit şi se ducea la casa unei femei măritate, ştiută de săteni drept drăguţă a acestuia.

După colindele de fată, interpretate de ceata de colindători la Crăciun şi intrarea fetei în joc cu acea ocazie, prin obiceiul schimbatului porţilor avea loc cea de-a doua intervenţie a comunităţii în destinul a doi tineri pentru a-i apropia în perspectiva alcătuirii unei noi familii.